Ion COCORA
Un locuitor obscur

O mlaştină cât o viaţă sau o viaţă cât o mlaştină
nu-mi pasă ce las în urmă

am fost un locuitor obscur al subsolurilor secolului douăzeci
al cămăruţelor lor igrasioase cu ziare în loc de perdele la ferestre
unde o rază de soare era un lux
unde luna atunci când îndepărtam ziarele pătrundea noaptea
să se ascundă de vârcolaci şi să bucure fetele acelea romantice
venite de la ţară să se şcolească la oraş
cu care se nimerea să împart patul fără să se plângă vreodată
că e prea strâmt deşi visau în copilărie la o dragoste pe câmp
lângă o căpiţă de fân într-o noapte de vară cu lună

acum mi-e totuna
scuip printre dinţi iluzii ori poate iluziile mă scuipă pe mine
nu mai am nimic de ascuns nici de pierdut nici de primit
nu am cu cine să beau o bere rece în după amiaza de septembrie
pe o terasă din oraşul natal
între atâtea prefăcătorii şi vorbe mieroase nu am cui să mă grăbesc
să-i dedic acest poem de teamă să nu rămână postum

crăpăturile pe suprafeţele vieţii sunt din ce în ce mai mari
că nu ştiu în care mă voi afunda să mă locuiesc
Mergem acasă
pe jos
mergem acasă
pe sus
mergem acasă
pe pântece
mergem acasă
pe spate
mergem acasă
pe casă

unde ne este casa
căreia îi spunem acasă?

Este o scorbură
Este o peşteră
Este un bordei
o cocioabă
o vilă
un palat…

Este un vis fără sorţi de izbândă
un ceva lipit de noi
cum de melc este lipit
(viaţa îngrămădită
în scrisorile deschise)

Acasă ne este bine
sau
mai bine decât ne este în stradă
în parcuri
în focul din vecini
sau
pe băncile păzite de poliţia locală

Acasă poate fi şi în braţele tale
doar dacă părul tău
(când eşti aplecată peste mine)
îmi poate fi acoperişul
sub care
se aude un gâfâit de locomotivă

chiar dacă prin împrejurimi
nimeni nu a observat o linie de cale ferată
nici măcar o linie moartă
care să ne ducă
din dormitor în living room.

Acasă este casa în care trăim
fiecare pe picioarele lui
fiecare cu obsesiile lui
fiecare cu confortul dat de imaginaţie
sau
de cât mărunţiş reuşeşti să aduni
după o zi la galere.