Leo BUTNARU
VENIŢI

În acest oraş tapetat cu
mizerabile afişe electorale de-a dreptul de stânga
chiar în centrul lui aud (mereu liber
auzul omului, nu?): privighetoarea cântă dar
liliacul totuşi n-a înflorit, maestre Macedonski (nu, nu
nu voi întreba ce-i cu epigrama aia contra
marelui suferind; pot să vă spun doar că
la Chişinău am cuteza a vă antologa în
colecţia „Poezii de duminică”). În
această urbe de-a dreptul tapetată cu
mizerabile afişe politice (vecinul meu Avraam zice:
Pe mine nu mă interesează circumciziile astea
electorale), în acest oraş cu plămânii dezbătuţi de
gorilele cluburilor de noapte
un strigăt poate avea multiple sensuri
ale durerii şi derutei.
Şi totuşi
chiar de se urlă, se strigă, se scrâşneşte din dinţi
cântă privighetorile, aceşti gnomi condensaţi ca
nişte ghicitori subţiindu-se în
silogisme muzicale, deşi
liliacul încă n-a înflorit. Printre ruladele filomelelor
aud sirena salvării poetului încă nenăscut ce
latră-urlă umbra lui Stănescu care venise aici
prin 1976. (De fapt, în acest oraş în care
poţi trilui sau urla
până si surdomutul pre limba lui piere
ajungând un Ioan-fără-de-cap sau fără-de-trup şi
fără-de-ţară: creierii – pe tipsie
inima – pe undeva prin mărăcinii din suburbia
Schinoasa Mică, peste locul unei biserici demolate de
antihrişti.)
Şi totuşi veniţi.
Privighetoarea cântă; până la urmă
liliacul va înflori şi
vor cădea de acord tragediografii cu bucuriografii
uniţi de Ah!-uri şi Of!-uri cu
minimă valoare lingvistică, dar fără de care
ne-depline ar fi limba şi poezia română, unde
precum în inima mea
se poate întâmpla orice.
Şi chiar se întâmplă
pentru că, iată, privighetoarea cântă şi, deja
liliacul a prins a înflori în
acest oraş important din
Statele dez-unite ale României.
Veniţi…