Ioan Es. POP
banchetul

aşa a fost mereu în casa noastră:
trei paturi prin care trebuiau să treacă
pe rînd toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a
urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege
şi pe asta s-a întemeiat casa noastră.

noi sîntem ultimii născuţi. celor nou născuţi
li s-a menit să şadă-n colţul luminos al încăperii.
sîntem prea proaspeţi pe lume ca să înţelegem
că în casa asta mai sînt şi alţii. lumea noastră
e doar patul luminat de sub fereastră.

trec ani buni pînă băgăm de seamă că părinţii
stau şi ei aici, dar într-un alt pat, mai îndepărtat,
la care lumina ajunge cu mult mai greu.
ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mult mai încet decît noi.
dar trec ani buni pînă să înţelegem asta.

şi într-o zi descoperim că dincolo de ei,
în colţul cel mai întunecat al încăperii, e un al treilea pat
şi cînd aflăm încetăm să mai rîdem –
noi credeam că acolo, în umbră, se termină întreaga lume
şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni nu-l ia în seamă,

mi se spune doar: acolo este bătrînul casei, este tatăl tuturor.
deci acolo este un tată, deci colţul acela există, îmi spun.
apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea
îl auzim pe cel din colţ cum gîfîie neplăcut –
dracul l-a pus în aceeaşi încăpere cu noi.

îmi locuiesc încă patul de lîngă fereastră dar nu mai rîd
de cel care gîfîie în colţul opus.
în sinea mea cred că în chip voit nu ne e arătat.
şi cînd este scos într-o zi afară, e scos din încăpere cu umbră cu tot
şi pentru noi rămîne un mare necunoscut.
mi se dă voie doar să pipăi scîndura nouă a sicriului.

în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece
cu umbră cu tot în patul celui plecat,
eu trec în patul lui, o carne tînără ocupă patul meu dinainte.

dar totul se petrece încet şi dintr-un pat în altul
se trece după multă aşteptare,
a cîştiga următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,
a unei încleştări lungi şi ascunse.

cei din primul pat tînjesc deja la al doilea, se
vede asta în ochii lor, eu însumi mă simt
mînat noaptea de-o rîvnă grozavă să-i iau locul
celui din al treilea pat, care gîfîie acum
tot mai neplăcut în colţul lui întunecat.

şi, într-o zi, patul al treilea este iar uşurat şi
cel de acolo e scos afară şi bine vîrît
în patul al patrulea, peste care se pune capac,
ca nu cumva să se întoarcă, pentru că patul lui a şi fost ocupat
şi în patul al doilea s-au şi năpustit ceilalţi
şi în primul pat se aud oaspeţi noi
care încă nu aud cum cineva începe să gîfîie-n patul din fund
şi acela-s chiar eu.

şi-n clipa-aceea ziua păru a se-nteţi.