Cassian Maria SPIRIDON
Poem uman

duc viaţa
celor din marile oraşe
ale industriei şi învăţăturii
localităţi împărţite pe zone

duc şi nu mă plîng
dar nici mă felicit
la etajul doi al unui bloc oarecare
viaţa

străzile la anumite ore pustii
casele oarbe femeile singure
goale rătăcind din cameră-n cameră
copiii adormiţi
întoarcerea din schimb a bărbaţilor

gongul Mitropoliei bătînd miezul nopţii
* * *
1. drumul macină timpul
pe margini/ plopi în delir/ străjuiesc paşii
grei de mişcare
era o casă
cu prispă de lut şi horn înclinat
cu troscot covor în curtea
unde copil se juca împreună cu alţii
dar unde e casa?
prispa/ hornul/ ograda cu troscot
liniştea mea?
mai tîrziu parcă vede şi-ntreabă
cu glas ca de frunză:
ce-nseamnă asta?
cine ridică prispa la horn?
cu ochi ca de fiară devorează
cîmpia şi drumul
drumul spre casă

2. caut casa de-o mie de ani
şi atunci cînd/ în buruienile uscate
de-o mie de ori
voi găsi
horn şi prispă
zăcînd în acelaşi moloz
voi urla:
unde e casa?
Mama şi tata
surori şi fraţi
cumnaţi şi nepoţi
şi nimeni să poată răspunde
doar pustiul / molozul şi vîntul
care-mi flutură casa
în fire mărunte
prin barba mea neagră
bătrînă ca timpul

din chilia lui
a ieşit
sufletul casei/ alb şi bătrîn
ca să intre în mine

* * *

ca într-un film în reluare
după decenii
îţi vezi mama
la sfîrşit de nuntă
cum ia cununa miresei tale
alături de unchiul locţiitor de tată
muzica tace
mesenii sînt obosiţi
tu – în disperare –
îţi vezi mama înlăcrimată
pentru fiul
pentru tinereţea ei pierdută în refugii
pe fronturile vieţii

în căminul cultural prăfuit
ruinat de vremuri
sîntem adunaţi sub o lumină
ce aşterne peste toţi paloarea
peste
încă
mirele şi mireasa
cuminţi pe taburete
supuşi despodobirii
ceilalţi
ultimii rămaşi
stau în picioare

liniştea zorilor pogoară
din înaltul unei toamne
îngăduitoare cu tristeţea
ne jucăm rolul…