Vasile DAN
Cvadratura cercului

Aşa cum se scufundă încet în pămînt, cîte un centimetru pe an,
edificiul cel alb al primăriei cu donjonul ei cu tot,
cu primar cu tot,
iar ferestrele lui de la parter sînt acum cu luminile
jumătate aprinse în pămînt
şi fără perdelele tremurînd uşor în aer
după care cîte un funcţionar întîrzîie încă îmbătrînind
singur
iar vîntul sărbătoreşte tot singur pe turn înfoind steagul său ud,
degetele deasupra tastei într-o coregrafie ce se prelungeşte în sincope
deasupra fiecărui cuvînt
încît tăcerea îl închide etanş într-o crustă ermetică
iar gura e şi ea ca un clopot cu limba tăiată
precum în eboşa lui Hokusai
cel care şi-a vîndut numele la bătrîneţe
unor discipoli fideli,
dar iată că noaptea se adună încet toate la locul lor
precum pe etajere imaginare,
chipul tău stă deasupra în spatele meu
căci scriu cu spatele la tine
precum aş purta o cocoaşă zilnic în scris,
iar tu eşti aceea, o, zeiţă grea,
căci azi este ieri cînd am plecat de acasă
fără să mai întorc capul înapoi,
iar ieri este ceea ce o să vină de la apus,
ori de la răsărit,
de sus ori de jos,
de aici ori de oriunde cîntă
ceasurile
linişte
nu adormiţi:

ah, surîsul tău de bărbat apt să nască o idee,
femeie atunci, grădină a simţurilor,
dimineaţă la miezul nopţii,
tăcere gureşă într-o limbă moartă, boală
a atleţilor imponderabili,
pasăre la purtător
în coşul pieptului,
ploaie de aur irigînd pic, pic, pic
celulele noi,
lună de la început îngropată
deasupra.