Gellu DORIAN
CENTRUL VECHI

N-o să fie la fel, zic cei doi care privesc de la Grădina cu Flori
forfota buldozerelor de pe Strada Mare, şi deodată
ochii lor se fac roată, prind cerul, prind pămîntul pe care stau,
fac socoteli şi nu le iese nimic bine,
cerul este acolo de-o veşnicie,
pămîntul a venit pe aici ceva mai tîrziu,
străzile cu mult mai tîrziu,
dar înainte de ele a fost aici o cetate, chiar acolo, mai jos,
sunt adăpostite nişte cuptoare de ars lutul, de prin secolul XIV,
ba de prelucrat fierul, dar cîte nu s-or mai fi făcînd cu ele,
peste care a stat oraşul prin care mai întîi armenii au făcut biserici
şi comerţ, grecii au făcut măcelării şi străzi,
evreii dugheni şi sinagogi, cel mai întins ştetl,
lipovenii, grădini de zarzavat şi canale spre Cîcaina,
boierii au plecat la Paris, ciuma a făcut ravagii,
ţiganii n-au făcut nimic, au ciordit adică, stau acum cocoţaţi
pe schelele centrului vechi al tîrgului
cîntînd a pagubă, că atunci cînd n-ai ce pierde, de ce să nu stai
în casele prin care urlă memoria ca un copil părăsit,

nu, n-o să fie la fel,
uite cum sapă de se răsucesc milioane de paşi prin ochii noştri
şi nu vedem nimic,
acolo, peste cuptoare, vor face o parcare şi o fîntînă arteziană,
Strada Mare va fi plină de bănci şi copaci decorativi
printre care vor juca barbut ţiganii
a căror domiciliu fiind peste tot, de ce n-ar fi şi aici,
lîngă Uspenia, unde, din casa de alături, la botez l-au dus pe micul…,
lîngă casa fraţilor Segal, a cărei istorie ţine o mie de case
cu un obicei, mii de milioane de halbe de bere băute
în cîrcimile lor, mii de milioane de guri însetate la buzele paharelor,
mii şi mii de înfometaţi la brutăriile lor, prin dughenile lor,
sau mai jos, lîngă ruinurile Doamnei Birinbaum
de la care toţi fumătorii s-au bucurat, iar protexurile ei au
ţinut fericirea multor fete sub prohabul bărbaţilor,
sau lîngă statuia maiorului Ignat al cărui pistol stă îndreptat spre răsărit
aşa cum stau peste acoperişuri mii de ciori
în a căror ochi sunt adunate sute de ani,

nu, n-o să fie la fel,
parcă văd, zice unul dintre cei doi după vreo cîteva halbe de bere,
şiruri de umbre la mesele de vizavi
încercînd să adune de prin arhive acte cu care să demoleze totul,
iar la dreapta şi stînga lor
aceşti acarieni care au ros viscerele tîrgului în ultimii ani
mai mult decît în secole la rînd lehamitea,
case din care nu mai iese nimeni, dar în care toţi vor să intre,
fante mici de lumină prin ferestrele de după care aştepţi
să iasă cîte o oacheşă, mai jos spre Crucea de Piatră,
unde furnicile fac muşuroaie sub care sunt ascunse
ierburile care urcă extazul la cer,
beciuri adînci, etajate, galerii fără capăt prin care intră şi iese cerul
ca un tren prin borhaiele munţilor –

crezi c-o să vezi îngeri, nici gînd,
plutind sunt doar umbrele unor suflete care n-au putut fi nici în cer,
nici pe pămînt,

aşa ca noi, întreabă celălalt,

cam aşa, numai că noi nu ştim ce-i în cer,
nu ne dăm prea bine seama ce-i nici pe pămînt,
cînd vom pluti şi noi, alţii se vor întreba cine suntem,
acum avem la bord doar opt beri şi patru vodci,
cerul e din ce în ce mai aproape,
privim şi noi prin el, aşa cum privim prin tîrg mîinile acelor salahori
care pun macadanul pe care au călcat mii şi mii de oameni,
pietre acum dezgropate una cîte una de sub asfaltul socialist
care a sufocat totul, pînă cînd şi crama în care
zile de aur am trăit într-o epocă de căcat,
cuburi de piatră trecute prin mîinile grecilor care ştiau să facă drumuri
pe care să se întoarcă acasă cu daruri pe care singuri şi le făceau:

ascultă, ascultă cu atenţie, se aud paşii miilor şi miilor de oameni,
paşii şoptişi ai armenilor,
cei iuţi ai evreilor,
cei războinici şi leneşi ai turcilor, cei ageri ai moldovenilor,
paşii harnici şi grei ai lipovenilor,
cei fercheşi ai saşilor,
cei galanţi ai cehilor, cei aprigi ai polonezilor,
paşii desculţi ai ţiganilor, venind din toate părţile,
plecînd în toate părţile,
osteniţi, unii rămînînd aici pînă la groapa din cimitire,
paşii curşi din picioarele frumoase ale fetelor
se aud pînă aici, la masa noastră plină cu flori,
atinge-le buzele pe gura halbelor, le e sete,
sîngele lor încă fierbe,
priveşte cum sar peste şanţurile prin care vor curge apele
venite din cer să le spele gleznele
la care visăm –

nu, n-o să fie la fel, îţi zic, după ce am privit cerul
şi privim acum şi pămîntul, pe vîrful acesta de deal
n-o să se mai caţere nimeni să vadă
cum ne stoarcem zilele ca pe nişte rufe murdare,
crezînd că vom trage în zori de pe sîrme cămăşi curate
în care să intrăm ca mirii în trupul mireselor,
simt că plutesc şi asta nu este deloc întîmplător;

după şase vodci şi zece beri plutirea este mult mai uşoară,
uite acum plutim peste oraş,
pare pustiu şi în lucru,
toţi plutesc alături de noi, sapă prin cer şanţuri,
ba unii pun pavele, alţii plantează copaci, pun bănci, fac fîntîni arteziene,
uite-i, lîngă noi, sapă halbe cu bere fraţii Segal,
lîngă ei, trage din pipă Madam Birimbaum,
Antipa umple butoaiele cu Noroc,
iar cel de acolo nu e chiar Mişu, înveninat în manta-i,
plutim cu toţii,
aripile noastre nu se văd, ne sunt legate de corp, iar
prin buzunare ne caută alte mîini, iar stelele din jur
par a fi ochii ciorilor care croncănesc prin tot cerul
ca prin galerii şobolanii cu lăbuţele lor reci
peste pielea noastră despuiată de trup –

cînd o să ne trezim,
vom locui într-un tîrg ca acum o sută de ani,
vom începe să stricăm casele, să desfundăm străzile,
să risipim totul,
ca peste o altă sută de ani
să privim iarăşi cum alţi oameni se străduiesc din răsputeri
să refacă centrul vechi aşa cum a fost cu o sută de ani în urmă:

dar nu, n-o să fie la fel niciodată…